Portocalii, rosii, galbeni, verzi, albi… Au venitara anul trecut toti sa-mi ceara un oscior. Toti, pe rand, incolonati respectuos, in spatele sticlei televizorului meu, injurandu-se unul pe celalalt de indata ce insfacau microfonul. Injurandu-se cu masura, pana la un punct, nicodata nedepasind o anumita masura.
Toti erau la fel, mai putin un singur lucru: fularul! Toti erau gucci-zati sau boss-izati dupa canoanele normalitatii, dar aveau totusi o problema: nu se deosebeau intre ei. Chipurile si zambetele nu-i ajutau. Ce sa mai spun de cuvintele rostite! Asa ca au comandat toti fulare. Acelasi fel de fulare, stralucitoare si calcabile cu fierul de calcat obisnuit. Dar, atentie mare: de culori diferite! Adica fiecare dintre nasoii care o data la 4 ani imi cersesc votul, anul asta au mizat la maxim pe gaselnita de stil a momentului: FULARUL COLORAT! Adica toti au fost imbracati la costumul regulamentar, dar fiecare cu fularul la fel de regulamentar, in culoarea tare si saturata a partidului pe care il reprezinta.
Astfel am inceput sa ma intalnesc, fara sa imi dau seama la inceput, dar fiindu-mi evident in scurt timp, cu “verzii”, cu “portocalii”, cu “rosii”, cu “galbenii” sau cu “albii”. Mintile simple ale alegatorilor au rasuflat usurati: in sfarsit, putem sa-i deosebim! “Da, dom’le, acuma stiu cine imi vorbeste!” “Da, domnule, da, acuma stiu din prima secunda mesajul! “Da, acum inteleg dintr-o clipa care sunt “ai nostri” si care sunt “ai lor”! BRAVO!... Parca aud in urechi aceste cuvinte de bucurie ale alegatorului simplu, care, satul de televizorul alb-negru la care vedea cupa campionilor europeni, in care trebuia sa ghiceasca dupa nuanta de gri cine sunt cei cu jambiere verzi si cine cu cele rosii, si-a luat in sfarsit plasma color. In fata ei el poate sa voteze, sa tina in sfarsit in cunostinta vizuala de cauza, cu echipa favorita. Cu culorile echipei favorite, fluturate natural in fata sa!
Normal ca m-am bucurat in sinea mea ca si eu pot sa-i deosebesc acum usor intre ei, in sfarsit, din prima secunda! Normal ca m-am indesat comod in fotoliul meu de spectator al spectacolului politic! In sfarsit! Stiu cine cu cine! Vad cine cu cine si turmentat acum!
Dar…
Dupa bucuria primara, un fior m-a strabatut pe sira spinarii. Daca culoarea e singura diferenta dintre ei?
M-am scuturat spunandu-mi: asa ceva nu se poate! No way! Asa ceva e ca un cosmar in care deschizi frigiderul si nu mai e nici o bere inauntru! Nu, nu, asa ceva nu se poate! M-am inselat amarnic: asa ceva nu numai ca se poate, dar se si intampla!
Am colorat imaginar portocaliul in galben si am fost atent la cuvinte: se potrivea! Adica liderul portocaliu pute fi un perfect lider galben. Am luat rosul si l-am schimbat in verde: minune, se potrivea si acesta! Liderul rosu vorbea cu atata verdeata in glas incat am inceput sa neg originala distributie de culori. In sfarsit: am combinat toate fularele posibile si le-am amestecat intre ele: rezultatul era acelasi. Orice cavaler al unei culori se integra perfect in orice alta culoare. Incercati si dumneavoastra sa faceti astfel de combinari si veti obtine aceleasi rezultate halucinant-caleidoscopice ca si mine.
Si culorile m-au facut sa fantasmez in continuare. Ceva fascinant radia din ele, ceva puternic. Le repetam in gand, incercand sa-mi aduc aminte despre ce era vorba: portocalii, albi, verzi, negri… si deodata s-a facut lumina. Era vorba despre o nuvela exceptionala, citita acum 25 de ani, scrisa de George R.R. Martin si intitulata “Regii nisipurilor”.
Nu stiu daca ati avut placerea sa o cititi: v-o recomand cu caldura. Cele 25 de pagini ale lucrarii se topesc sub ochii dumneavoastra precum untul pe painea proaspat prajita. Tarinati-va dorinta de a descoperi o poveste fantastica excelent condusa ca actiune peste placerea de a savura un mini thriller intens si exceptional declinabil peste amintirile dumneavoastra, indiferent de locul in care v-ati nascut, dar magistral potrivit experientei unice din spatiul danubiano-pontic.
Veti vedea de ce. In nuvela lui George R.R. Martin facem cunostinta cu Simon Kress, un sadic pasionat de cruzimi controlate. De animalute dragute si crude. De mini-monstrii controlabili. El descopera ceea ce il definea cu adevarat intr-un pet-shop cu fiinte aduse din toate lumile: un acvariu cu regi de nisip. Regii de nisip erau niste fiinte colective, care, precum albinele sau furnicile, isi construiau un palat in acvariul de nisip, isi pazeau regina din interior, ii aduceau de mancare si, mai presus de orice, isi pazeau arealul.
Suntem cumva in prezent? Suntem! Portocalii isi pazesc zeul, isi consolideaza palatul in alianta cu rosii in detrimentul galbenilor, alungati de la putere. Albii si verzii au iesit din joc, incapabili de o strategie coerenta.
Si regii de nisip faceau aliante. Atata vreme cat stapanul lor le dadea suficient de mancare, ei stiau sa construiasca un palat frumos, cu chipul zeului pe frontispiciu, si duceau cu ceilalti regi de nicip din acvariu lupte de o complexitate fascinanta, cu aliante si strategii demne de o specie mult mai evoluata.
Aici povestea fantastica a lui George R.R. Martin se desparte de realitatea frumos colorata a tarii mele. In poveste, stapanul acvariului, zeul portocaliilor, albilor, negrilor si rosiilor se enerveaza de lentoarea evolutiei cruzimii din acvariu si isi infometeaza creaturile.
Daca bunul Dumnezeu ar exista, as rasufla usurat: ar avea cine sa ne dea de mancare, noua si regilor nisipurilor noastre. Pe planeta noastra, pe continentul nostru. Dar stiu ca bogatiile solului si subsolului tarii mele au fost demult supte si secate de catre zei neinduratori si foarte colorati, de la auriul legiunilor romane, care se pare ca au carat la Roma 90% din aurul geologic al Daciei si pana la rosul sangeriu al nazistilor si comunistilor.
Cu alte cuvinte, ma intreb speriat, cand ne vom schilodi unii pe altii, votanti ai unei culori pe votantii celeilalte culori? Cand ne vom smulge ochii si picioarele pentru a umple o farfurie? Cand vom dezvolta strategii de cucerire a blocului C1 de catre cei din C2 si C4, cu tacita complicitate a scarii C3, care prefera un procent mai mic din prada, doar ca sa-si pastreze intacte fortele pentru asediul blocului H1 sau H3, de langa policlinica, de peste bulevard, care stralucesc de bunastare, sfidant cu splitere de aer conditionat la fiecare etaj?
Pe vremea lui Ceasca, cand benzina era scumpa rau, tatal meu a fost jefuit in plin centru Bucurestiului de benzina, fara ca hotii sa incerce macar sa desfaca busonul ce ducea la pretiosul lichid. Tatal meu a parcat masina pe Pitar Mos, s-a dus sa isi rezolve treaba si s-a intors in 30 min. A pornit masina si si-a mai gasit ceva de facut prin masina. Intr-un minut, motorul s-a oprit: se terminase benzina din carburatorul daciei! Cu greu si-a dat seama ce se intamplase. Abia dupa ce s-a bagat sub masina a vazut ingrozit ce se intamplase. Dupa spusele martorilor oculari, au venit doi muncitori in salopete, s-au bagat sub masina, au TAIAT micul furtun de cauciuc dintre rezervor si tevile de benzina, au lasat benzina sa curga intr-un lighean, au supt prin sifonare din ligheanul pus apoi pe capota benzina in canistre si dupa ce au umplut in acest fel doua canistre de 20 de litri au plecat.
Hold-up de benzina ziua in amiaza mare! In 1986 pe Pitar Mos! Era foamente... Zeul nu ne dadea de mancare! Benzina era pe cartela. Era rau de tot…
Asa ca va intreb, dragi adoratori ai oricarei culori: cu criza asta pe cap, ce ne asteapta, caci sigur nu prea mai e nimic de “mancat” in maruntaiele geologice ale acvariului mioritic in care traim?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu