Când nu gândim

Cerno – Fuku – Cernavodă, 

o triadă prea la modă

Deşi sunt ateu, în cel mai frumos vis pe care-l pot avea, El vine la mine şi-mi cere să-i cer ceva, ca să-mi poată astfel dovedi că există. Eu răspund invariabil: „Fă să doară prostia”, iar el, ca bonus că am ales ceva altruist, îmi dă puterea să zbor peste tot prin lume, ca să-i văd pe toţi proştii mapamondului zvârcolindu-se.

Nu pot să vă descriu ce văd la sediile Greenpeace România, Amsterdam (sediul central), Vancouver (locul unde s-au născut), apoi la toate sediile partidelor verzi din întreaga lume şi în final, cireaşă pe un tort sublim, etajul de la Naţiunile Unite unde se ţine o conferinţă pe tema încălzirii globale. Cum se tăvălesc ei de durere mă tăvălesc eu de râs. Râd de nu mai pot, paradoxal fericit de durerea altora, totuşi una pe deplin meritată în sistemul meu de valori.

Râd de mă trezesc. Îmi fac cafeaua şi îmi pornesc calculatorul. E clar, nu există Dumnezeu: Internetul e plin de ştiri isterice despre Fukushima. Milioane de litri de apă sunt iradiaţi, miliarde de oameni sunt în pericol, milioane de tone de alimente radioactive au fost deja consumate de oameni nevinovaţi şi se aşteaptă o hecatombă umană fără precedent. Cernobîl-Fukushima-Cernavodă: iată scenariul implacabil. Cică trebuie să ieşim în stradă. Cicî vom muri toţi iradiaţi dacă nu încetăm acum, pe loc, să ne mai jucăm cu atomul. Ah, dacă prostia ar durea! Doar un pic, nu mult, doar un pic...

Mă calmez şi trag aer în piept. Dacă Dumnezeu nu vrea să existe, atunci noi pământenii trebuie să ne suflecăm mânecile şi să facem un efort supra-omenesc, acela de a îi ajuta pe semenii noştri mai puţin lucizi să se instruiască, atât cât le permite orgoliul.

Iau o gură de cafea şi îmi fac curaj. Decolez. Zbor deasupra norilor, sar peste continentul vecin şi cobor pe străzile unui oraş japonez arhicunoscut. Mă plimb pe pietrele şi asfaltul pe care acum 68 de ani oamenii au fost transformaţi în pete de grăsime de explozia unei bombe atomice. Nu, nu sunt într-alt vis: sunt în programul Google Earth cu ajutorul căruia te poţi duce pe străzile oricărui oraş din lume. Sunt în Hiroshima şi nu văd niciun deşert atomic, nicio zonă cu sol vitrificat, niciun teren ars pentru eternitate. Văd aglomeraţie, văd oameni grăbiţi să işi vadă de ale lor.

Nu văd copii cu trei capete, femei cu trei sâni şi peşti cu trei ochi ca în râul de lângă uzina atomică unde lucrează Homer Simpson. Văd clădiri frumose, pomi verzi, păsărele şi flori, maşini colorate şi reclame înghesuite. Nu văd niciun indiciu – în afară de Parcul Memorial închinat victimelor atacului atomic – că aici ar fi avut loc o explozie nucleară devastatoare.

La Nagasaki e la fel: aceeaşi verdeaţă, aceleaşi flori, aceeaşi oameni obişnuiti. Dacă întrebi orice ecologist, îţi va recita un text învăţat pe de rost, cum că după o explozie atomică totul devine radioactiv şi rămâne aşa mii şi zeci de mii de ani, că apa şi solul sunt definitiv otrăvite, numai cancerul mai trăieşte puţin, dar până la urmă moare şi el. Vă invit să zburaţi şi dumneavoastră acolo, să vedeţi cu ochii voştri florile crescute în pământul chipurile radioactiv pentru milenii al celor două oraşe martir ale Japoniei. Credeţi-mă: ele nu sunt pictate ca pe vremea lui Ceauşescu în România. Ele chiar sunt veritabile.

Zburaţi apoi la Pripyat, faimosul oraş unde s-a produs dezastrul de la Cernobîl. Veţi descoperi un oraş părăsit, dar incredibil de verde, unde firme americane şi ucrainiene organizează lucruri nebuneşti, cum ar fi tururi ghidate de vizitare a oraşului. La Cernobîl, oraş de asemenea părăsit, s-a redeschis un hotel pentru a le permite turiştilor vizite mai lungi de o zi. Da, incredibil, dar adevărat: unii dau bani să doarmă de unde alţii au dat orice ca să plece. Dar alta e ideea: priviţi verdeaţa. Coborâţi cu Google Earth pe străzile „iradiate pentru zeci de mii de ani” şi priviţi cum viaţa muşcă din pereţii morţi ai oraşului părăsit, cum frunzele verzi, nepăsătoare la viziunile sumbre ale ecologiştilor, trag o fotosinteză de zile mari, hrănite de rădăcini curajoase, care şi-au băgat adânc nasul prin fiecare crăpătură, în fiecare zid.

Viaţa nu are timp de prostii apocaliptice. Ea îşi urmează cursul şi-şi cere drepturile imediat. Moartea e doar în capul unora. Ea vine şi pleacă, neputând să stea prea mult pe loc. Orice otravă are un termen de valabilitate şi nişte instrucţiuni de folosire.

La Fukushima a fost un cutremur, apoi un incendiu, apoi o topire a miezului radioactiv, apoi o răcire a miezului radioactiv cu apă din mare. Aşa era prevăzut ca ultimă măsură de protecţie, să se utilizeze apa mării. Iradierea apei de mare era astfel considerată ca fiind în limite acceptabile.

La Hiroshima a explodat o bombă atomică. Din cele 64 de kilograme de uraniu îmbogăţit până la minim 80%, doar 1 kg a intrat în fisiune, iar din acesta doar 0,6 g s-au transformat în energie[1]. O lege a fizicii spune clar că energia totală se conservă. Nu poţi crea energie multă din energie puţină. Dacă ai doar 64 de kilograme de substanţă radioactivă înainte de explozie, după explozie ai aceeaşi energie totală radioactivă, mai puţin ce ai pierdut prin lumină, temperatură şi energie cinetică.

Să presupunem pentru moment că aberaţiile ecologiste – conform cărora după o explozie atomică tot locul afectat devine puternic radioactiv – sunt adevărate. Asta înseamnă că am putea face următoarea chestie lucrativă: detonăm o bombă în pământ, îl lăsăm să se răcească, apoi culegem fir cu fir îngrozitoarea radioactivitate rezultată. O strângem, o curăţăm şi cum totul a devenit radioactiv, avem acum explozibil pentru 2 bombe atomice, nu? Din două facem patru, din patru facem opt şi tot aşa. Doar una ne trebuie, nu?

Nu. Este evident că aşa ceva este o imposibilitate fizică. Un perpetuum mobile. Realitatea radioactivităţii post explozie atomică este mult mai banală. Da, cantitatea de masă transformată în energie generează într-o microsecundă o doză mortală de radiaţie gama pentru oricine pe o rază de mii de metri. Dar este doar o singură doză. După ce explozia încetează, mai rămâne puţină radioactivitate. Aceasta provine de la instabilizarea atomilor străpunşi de doza mai sus amintită. Da: radiaţia, trecând ca prin prin pietre, metale şi organisme, destabilizează atomii normali la cap şi-i face radioactivi. Cât de radioactivi? Ei bine, atât de radioactivi cât să respecte legea conservării energiei totale.

Mai pe scurt: o bombă atomică nu poate să creeze radioactivitate mai multă decât posedă în ea fizic şi potenţial. Fizic, adică substanţa radioactivă care iniţiază fisiunea şi potenţial, materia care se transformă în energie şi care, în microsecundele cât radiază, destabilizează atomii radiaţi, transformându-i în atomi radioactivi.

În cazul Hiroşimei, bomba a „dăruit” oraşului 63 kilograme de uraniu puternic îmbogăţit, 1 kg de atomi mai mici radioactivi şi o parte din energia celor 0,6 grame de materie transformată în energie. Aceasta explică de ce Hiroşima nu este astăzi un deşert nuclear. După ce au murit oamenii care au încasat doza mortală de radiaţie – cei care au văzut de aproape lumina – şi după ce au murit cei care aveau arsuri mult prea grave, cimitirele au reintrat în normal. Iarba a crescut şi au reapărut păsările şi peştii. Ca la Cernobîl.

Poate că Hiroşima nu este cea mai bună comparaţie, căci nu este cel mai năpăstuit oraş din punct de vedere al atacului cu bombe atomice. Există un oraş în lume care a încasat în apropierea lui peste 50 de astfel de bombe, unele chiar mai puternice decât Little Boy, cea aruncată în dimineaţa zilei de 6 august 1945 desupra centrului oraşului mai sus amintit. Acest oraş de cel putin 50 de ori mai atacat cu arme atomice se numeşte Las Vegas.

Între anii 1951 şi 1963, cu o cadenţă medie de câte o explozie atomică în atmosferă la fiecare 3 săptămâni, la numai 100 de kilometri nord de oraşul cazinourilor, Nevada Test Site a fost locul cel mai bombardat atomic de pe pământ. 100 de teste nucleare de suprafaţă au fost iniţiate pe o arie de doar 1200 de kilometri pătraţi. Unele teste au fost mici, de siguranţă, împrăştiind, de exemplu, prin explozie fără fisiune 50 kilograme de plutoniu în deşert – simulare de accident – dar altele au detonat bombe de 5 ori mai puternice decât cea de la Hiroşima.  

Las Vegas era aşa de mândru de aventura lui atomică, încât au apărut „atomic bars” cu atomic cocktails, petreceri programate la etaje mai înalte ale clădirilor, ca să poţi vedea bine ciuperca atomică – ziua – şi lumina atomică, noaptea.

Exista în nordul oraşului chiar şi un stadion pentru privit exploziile, cu programul exerciţiilor afişat. Puteai merge la Sands, unde îi ascultai pe Frank Sinatra sau pe Dean Martin, apoi luai un whiskey şi ieşeai pe la 3 noaptea pe stradă. Te uitai atent la ceas şi consultai programul exerciţiilor atomice împărţit gratuit la recepţia hotelului tău ca să vezi câte minute au mai rămas până la explozie. Militarii s-au ţinut întotdeauna de promisiune.

Ce nu ştiai era mărimea bombei. Putea să fie o fâsâială de 500 tone de TNT[2] – deci riscai să nu vezi nimic, nici măcar lumina exploziei - sau puteai să ai norocul să asişti la o detonare a unei bombe de 75 000 de tone TNT şi să priveşti o nebunie de ciupercă, înaltă de 15 kilometri, vizibilă şi de peste munţi, din San Francisco, la pachet cu un cutremur de 4 grade pe scara Richter. Oamenii şi-au făcut poze cu bomba atomică, au vizitat craterele exploziei şi se strângeau în parcări ca la urs când pe cer apărea vreo ciupercă.

Să recapitulăm: 50 de explozii nucleare în atmosferă la 100 de km de Las Vegas, 50 de alte teste nucleare cu răspândire de material radioactiv în deşert, 826 de explozii nucleare subterane, din care câteva multiple. Aţi auzit de vreun copil hidrocefal din Las Vegas? De vreo evacuare gen Pripyat? De vreo cădere radioactivă peste păcănelele din cazinouri? De vreo contaminare a aerului? A pânzei freatice?

Deşi incendiul de la Fukushima este e glumă proastă faţă de ceea ce a îndurat Las Vegas-ul, există un loc în lume care a încasat efectiv 24 de bombe nucleare, majoritatea fiind bombe termo-nucleare, adică de o mie de ori mai puternice decât bombele atomice clasice. În acel loc, după explozii, oamenii s-au încăpăţânat să locuiască o vreme.

Vă invit să zburaţi cu Google Earth în Republica Insulelor Marschall, o naţie de numai 65 000 de locuitori, un fost protectorat al S.U.A. pe vremea testelor. Doi atoli[3] din această republică – Bikini şi Enwetak – au fost cele mai atomic bombardate regiuni locuite din toată lumea. Las Vegas-ul este mic copil. Din 1946 şi până în 1958, Cei doi atoli au încasat 55 de bombe atomice şi termonucleare, totalizând explozii echivalente cu 91 878 000 tone TNT, echivalând cu 6125 bombe de tipul Little Boy – cel detonat deasupra Hiroşimei.

În ziua de 28 februarie 1954, când Castle Bravo - cea mai mare bombă atomică americană, echivalentă cu 1000 de bombe de tipul Little Boy - a fost detonată în Bikini, locuitorii acestui atol au fost, totuşi, mutaţi pe un alt atol, Rongelap, aflat la 150 de kilometri distanţă. Cum se întâmplă adesea, vântul a bătut exact cum nu trebuia şi 2 centimetri de zăpadă radioactivă a căzut peste nenorocoşii marşalezi din Rongelap. Americanii s-au simţit şi i-au relocat la 500 km mai spre sud, pe o insulă numită Kili. Nu a murit nimeni din cei 600 de bikinezi mutaţi.

După 12 ani de bombardamente nucleare, după detonarea celor 55 de bombe care reprezentau în putere convenţională peste 15% din toate armele nucleare detonate vreodată pe acest pământ, americanii au plecat acasă. Iar bikinezilor li s-a făcut dor de insula lor.

Atât de tare au insistat bikinezii că vor să locuiască din nou pe insula lor – repet, lovită de echivalentul atomic a 4775 de bombe Hiroşima - încât americanii nu au avut de ales şi au fost nevoiţi să le cureţe insula. Între 1968 şi 1972, în fostul cel mai radiat loc de pe pământ[4], foştilor locatari li s-au replantat cocotierii şi li s-au reclădit casele. Încet-încet, bikinezii s-au întors. Cercetătorii au continuat să măsoare radiaţiile şi la un moment dat au tras un semnal de alarmă: locul nu era prea bine curăţat. Datele alarmante se adună şi americanii se văd nevoiţi să-i strângă pe bikinezi din nou şi să-i mute, în 1978, pentru a treia oară în viaţa lor, înapoi pe minuscula insulă Kili (1 km² faţă de cei 591 km² cât avea atolul Bikini).

În 1982 se produce inevitabilul: un copil de numai 11 ani moare de cancer. El se născuse în Bikini în 1971 şi moartea sa prematură este pusă pe seama radiaţiilor. Încep procesele. În ziua de astăzi, în ziarele locale apar încă ştiri despre bătrâni care se târasc prin tribunale. Adică de batrâni care au văzut exploziile, au supravieţuit, sţau mutat înapoi acasă, s-au mutat înapoi în insula provizorie şi care, deşi iradiaţi, încă îşi caută dreptatea prin tribunale.

Să ne ridicăm puţin deasupra problemei şi să adunăm. După 4775 de bombe hiroşimice, militarii curăţă zona şi îi cheamă pe foştii locuitori să trăiască acolo, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pare dement, pare că cei din Hiroşima ar fi putut încasa încă 4774 bombe în centru, apoi să aştepte putin, apoi să îşi construiască mall-uri în epicentru. Din toţi marşalezii strămutaţi, doar unul a murit, iar alte câteva femei au avortat sau au născut prunci morţi. Supravieţuitorii însă, bătrâni iradiaţi temeinic în tinereţe, îşi susţin şi astăzi cauza prin tribunale.

Să integrăm totul:

• Marshall Islands: 55 explozii termonucleare însumând 6125 de bombe tip Hiroşima iradiază o insulă. Aceasta este curaţată, este re-locuită şi după câţiva ani rezultă un mort şi câteva avorturi la câteva sute de locuitori.
• Las Vegas: peste 50 de explozii atomice de suprafaţă, însumând puterea a aproximativ 150 de bombe hiroşimice, au loc la 100 km nord de Las Vegas. Nu se cunosc probleme notabile legate de iradieri.
• Hiroşima: detonarea unei bombe atomice echivalentă cu 15 000 de tone de TNT ucide pe loc 90 000 locuitori si ulterior 76 000 datorită iradierii si arsurilor. După decesul acestora se constată revenirea la o rată normală a mortalităţii. Astăzi toată zona atomic distrusă este locuită de oameni normali dpdv medical.

Întrebare:

S-a întâmplat cumva ceva notabil la Fukushima?

---

[1] Glasstone, Samuel; Dolan, Philip J. (1977). The Effects of Nuclear Weapons, Third Edition. United States: United States Department of Defense and United States Department of Energy. ISBN 978-1603220163. Pag 12.

[2] Echivalenţă în explozibil convenţional.

[3] Atolul este o formaţiune circulară de insule coralifere. Cei doi atoli au fiecare câteva zeci de insule şi câteva sute de kilometri pătraţi.

[4] Nimeni nu ştie nimic precis, dar estimările tind să considere Novaia Zemlia cel mai radiat loc terestru, ruşii detonând acolo cam de 3-4 sau 5 ori mai multe arme nucleare de suprafaţă decât SUA în total.