Cerno
– Fuku – Cernavodă,
o triadă prea la modă
Deşi sunt ateu,
în cel mai frumos vis pe care-l pot avea, El vine la mine şi-mi cere să-i cer
ceva, ca să-mi poată astfel dovedi că există. Eu răspund invariabil: „Fă să
doară prostia”, iar el, ca bonus că am ales ceva altruist, îmi dă puterea să
zbor peste tot prin lume, ca să-i văd pe toţi proştii mapamondului
zvârcolindu-se.
Nu pot să vă
descriu ce văd la sediile Greenpeace România, Amsterdam (sediul central),
Vancouver (locul unde s-au născut), apoi la toate sediile partidelor verzi din
întreaga lume şi în final, cireaşă pe un tort sublim, etajul de la Naţiunile
Unite unde se ţine o conferinţă pe tema încălzirii globale. Cum se tăvălesc ei
de durere mă tăvălesc eu de râs. Râd de nu mai pot, paradoxal fericit de
durerea altora, totuşi una pe deplin meritată în sistemul meu de valori.
Râd de mă
trezesc. Îmi fac cafeaua şi îmi pornesc calculatorul. E clar, nu există
Dumnezeu: Internetul e plin de ştiri isterice despre Fukushima. Milioane de
litri de apă sunt iradiaţi, miliarde de oameni sunt în pericol, milioane de
tone de alimente radioactive au fost deja consumate de oameni nevinovaţi şi se
aşteaptă o hecatombă umană fără precedent. Cernobîl-Fukushima-Cernavodă: iată
scenariul implacabil. Cică trebuie să ieşim în stradă. Cicî vom muri toţi
iradiaţi dacă nu încetăm acum, pe loc, să ne mai jucăm cu atomul. Ah, dacă
prostia ar durea! Doar un pic, nu mult, doar un pic...
Mă calmez şi trag
aer în piept. Dacă Dumnezeu nu vrea să existe, atunci noi pământenii trebuie să
ne suflecăm mânecile şi să facem un efort supra-omenesc, acela de a îi ajuta pe
semenii noştri mai puţin lucizi să se instruiască, atât cât le permite
orgoliul.
Iau o gură de
cafea şi îmi fac curaj. Decolez. Zbor deasupra norilor, sar peste continentul
vecin şi cobor pe străzile unui oraş japonez arhicunoscut. Mă plimb pe pietrele
şi asfaltul pe care acum 68 de ani oamenii au fost transformaţi în pete de
grăsime de explozia unei bombe atomice. Nu, nu sunt într-alt vis: sunt în programul
Google Earth cu ajutorul căruia te poţi duce pe străzile oricărui oraş din
lume. Sunt în Hiroshima şi nu văd niciun deşert atomic, nicio zonă cu sol
vitrificat, niciun teren ars pentru eternitate. Văd aglomeraţie, văd oameni
grăbiţi să işi vadă de ale lor.
Nu văd copii cu
trei capete, femei cu trei sâni şi peşti cu trei ochi ca în râul de lângă uzina
atomică unde lucrează Homer Simpson. Văd clădiri frumose, pomi verzi, păsărele
şi flori, maşini colorate şi reclame înghesuite. Nu văd niciun indiciu – în
afară de Parcul Memorial închinat victimelor atacului atomic – că aici ar fi
avut loc o explozie nucleară devastatoare.
La Nagasaki e la
fel: aceeaşi verdeaţă, aceleaşi flori, aceeaşi oameni obişnuiti. Dacă întrebi
orice ecologist, îţi va recita un text învăţat pe de rost, cum că după o
explozie atomică totul devine radioactiv şi rămâne aşa mii şi zeci de mii de
ani, că apa şi solul sunt definitiv otrăvite, numai cancerul mai trăieşte
puţin, dar până la urmă moare şi el. Vă invit să zburaţi şi dumneavoastră
acolo, să vedeţi cu ochii voştri florile crescute în pământul chipurile radioactiv
pentru milenii al celor două oraşe martir ale Japoniei. Credeţi-mă: ele nu sunt
pictate ca pe vremea lui Ceauşescu în România. Ele chiar sunt veritabile.
Zburaţi apoi la
Pripyat, faimosul oraş unde s-a produs dezastrul de la Cernobîl. Veţi descoperi
un oraş părăsit, dar incredibil de verde, unde firme americane şi ucrainiene
organizează lucruri nebuneşti, cum ar fi tururi ghidate de vizitare a oraşului.
La Cernobîl, oraş de asemenea părăsit, s-a redeschis un hotel pentru a le
permite turiştilor vizite mai lungi de o zi. Da, incredibil, dar adevărat: unii
dau bani să doarmă de unde alţii au dat orice ca să plece. Dar alta e ideea: priviţi
verdeaţa. Coborâţi cu Google Earth pe străzile „iradiate pentru zeci de mii de
ani” şi priviţi cum viaţa muşcă din pereţii morţi ai oraşului părăsit, cum
frunzele verzi, nepăsătoare la viziunile sumbre ale ecologiştilor, trag o
fotosinteză de zile mari, hrănite de rădăcini curajoase, care şi-au băgat adânc
nasul prin fiecare crăpătură, în fiecare zid.
Viaţa nu are timp
de prostii apocaliptice. Ea îşi urmează cursul şi-şi cere drepturile imediat.
Moartea e doar în capul unora. Ea vine şi pleacă, neputând să stea prea mult pe
loc. Orice otravă are un termen de valabilitate şi nişte instrucţiuni de
folosire.
La Fukushima a
fost un cutremur, apoi un incendiu, apoi o topire a miezului radioactiv, apoi o
răcire a miezului radioactiv cu apă din mare. Aşa era prevăzut ca ultimă măsură
de protecţie, să se utilizeze apa mării. Iradierea apei de mare era astfel
considerată ca fiind în limite acceptabile.
La Hiroshima a
explodat o bombă atomică. Din cele 64 de kilograme de uraniu îmbogăţit până la minim
80%, doar 1 kg a intrat în fisiune, iar din acesta doar 0,6 g s-au transformat
în energie.
O lege a fizicii spune clar că energia totală se conservă. Nu poţi crea energie
multă din energie puţină. Dacă ai doar 64 de kilograme de substanţă radioactivă
înainte de explozie, după explozie ai aceeaşi energie totală radioactivă, mai
puţin ce ai pierdut prin lumină, temperatură şi energie cinetică.
Să presupunem
pentru moment că aberaţiile ecologiste – conform cărora după o explozie atomică
tot locul afectat devine puternic radioactiv – sunt adevărate. Asta înseamnă că
am putea face următoarea chestie lucrativă: detonăm o bombă în pământ, îl lăsăm
să se răcească, apoi culegem fir cu fir îngrozitoarea radioactivitate
rezultată. O strângem, o curăţăm şi cum totul a devenit radioactiv, avem acum explozibil
pentru 2 bombe atomice, nu? Din două facem patru, din patru facem opt şi tot
aşa. Doar una ne trebuie, nu?
Nu. Este evident
că aşa ceva este o imposibilitate fizică. Un perpetuum mobile. Realitatea
radioactivităţii post explozie atomică este mult mai banală. Da, cantitatea de
masă transformată în energie generează într-o microsecundă o doză mortală de
radiaţie gama pentru oricine pe o rază de mii de metri. Dar este doar o singură
doză. După ce explozia încetează, mai rămâne puţină radioactivitate. Aceasta
provine de la instabilizarea atomilor străpunşi de doza mai sus amintită. Da:
radiaţia, trecând ca prin prin pietre, metale şi organisme, destabilizează
atomii normali la cap şi-i face radioactivi. Cât de radioactivi? Ei bine, atât
de radioactivi cât să respecte legea conservării energiei totale.
Mai pe scurt: o
bombă atomică nu poate să creeze radioactivitate mai multă decât posedă în ea
fizic şi potenţial. Fizic, adică substanţa radioactivă care iniţiază fisiunea
şi potenţial, materia care se transformă în energie şi care, în microsecundele
cât radiază, destabilizează atomii radiaţi, transformându-i în atomi
radioactivi.
În cazul
Hiroşimei, bomba a „dăruit” oraşului 63 kilograme de uraniu puternic îmbogăţit,
1 kg de atomi mai mici radioactivi şi o parte din energia celor 0,6 grame de
materie transformată în energie. Aceasta explică de ce Hiroşima nu este astăzi
un deşert nuclear. După ce au murit oamenii care au încasat doza mortală de
radiaţie – cei care au văzut de aproape lumina – şi după ce au murit cei care
aveau arsuri mult prea grave, cimitirele au reintrat în normal. Iarba a crescut
şi au reapărut păsările şi peştii. Ca la Cernobîl.
Poate că Hiroşima
nu este cea mai bună comparaţie, căci nu este cel mai năpăstuit oraş din punct
de vedere al atacului cu bombe atomice. Există un oraş în lume care a încasat
în apropierea lui peste 50 de astfel de bombe, unele chiar mai puternice decât Little
Boy, cea aruncată în dimineaţa zilei de 6 august 1945 desupra centrului
oraşului mai sus amintit. Acest oraş de cel putin 50 de ori mai atacat cu arme
atomice se numeşte Las Vegas.
Între anii 1951
şi 1963, cu o cadenţă medie de câte o explozie atomică în atmosferă la fiecare
3 săptămâni, la numai 100 de kilometri nord de oraşul cazinourilor, Nevada Test
Site a fost locul cel mai bombardat atomic de pe pământ. 100 de teste nucleare
de suprafaţă au fost iniţiate pe o arie de doar 1200 de kilometri pătraţi.
Unele teste au fost mici, de siguranţă, împrăştiind, de exemplu, prin explozie
fără fisiune 50 kilograme de plutoniu în deşert – simulare de accident – dar
altele au detonat bombe de 5 ori mai puternice decât cea de la Hiroşima.
Las Vegas era aşa
de mândru de aventura lui atomică, încât au apărut „atomic bars” cu atomic
cocktails, petreceri programate la etaje mai înalte ale clădirilor, ca să poţi
vedea bine ciuperca atomică – ziua – şi lumina atomică, noaptea.
Exista în
nordul oraşului chiar şi un stadion pentru privit exploziile, cu programul
exerciţiilor afişat. Puteai merge la Sands, unde îi ascultai pe Frank Sinatra
sau pe Dean Martin, apoi luai un whiskey şi ieşeai pe la 3 noaptea pe stradă. Te
uitai atent la ceas şi consultai programul exerciţiilor atomice împărţit
gratuit la recepţia hotelului tău ca să vezi câte minute au mai rămas până la explozie.
Militarii s-au ţinut întotdeauna de promisiune.
Ce nu ştiai era mărimea bombei.
Putea să fie o fâsâială de 500 tone de TNT
– deci riscai să nu vezi nimic, nici măcar lumina exploziei - sau puteai să ai
norocul să asişti la o detonare a unei bombe de 75 000 de tone TNT şi să
priveşti o nebunie de ciupercă, înaltă de 15 kilometri, vizibilă şi de peste
munţi, din San Francisco, la pachet cu un cutremur de 4 grade pe scara Richter.
Oamenii şi-au făcut poze cu bomba atomică, au vizitat craterele exploziei şi se
strângeau în parcări ca la urs când pe cer apărea vreo ciupercă.
Să recapitulăm:
50 de explozii nucleare în atmosferă la 100 de km de Las Vegas, 50 de alte
teste nucleare cu răspândire de material radioactiv în deşert, 826 de explozii
nucleare subterane, din care câteva multiple. Aţi auzit de vreun copil
hidrocefal din Las Vegas? De vreo evacuare gen Pripyat? De vreo cădere
radioactivă peste păcănelele din cazinouri? De vreo contaminare a aerului? A
pânzei freatice?
Deşi incendiul de
la Fukushima este e glumă proastă faţă de ceea ce a îndurat Las Vegas-ul,
există un loc în lume care a încasat efectiv 24 de bombe nucleare, majoritatea
fiind bombe termo-nucleare, adică de o mie de ori mai puternice decât bombele
atomice clasice. În acel loc, după explozii, oamenii s-au încăpăţânat să
locuiască o vreme.
Vă invit să
zburaţi cu Google Earth în Republica Insulelor Marschall, o naţie de numai 65
000 de locuitori, un fost protectorat al S.U.A. pe vremea testelor. Doi atoli
din această republică – Bikini şi Enwetak – au fost cele mai atomic bombardate
regiuni locuite din toată lumea. Las Vegas-ul este mic copil. Din 1946 şi până
în 1958, Cei doi atoli au încasat 55 de bombe atomice şi termonucleare,
totalizând explozii echivalente cu 91 878 000 tone TNT, echivalând cu 6125
bombe de tipul Little Boy – cel detonat deasupra Hiroşimei.
În ziua de 28
februarie 1954, când Castle Bravo - cea mai mare bombă atomică americană,
echivalentă cu 1000 de bombe de tipul Little Boy - a fost detonată în Bikini,
locuitorii acestui atol au fost, totuşi, mutaţi pe un alt atol, Rongelap, aflat
la 150 de kilometri distanţă. Cum se întâmplă adesea, vântul a bătut exact cum
nu trebuia şi 2 centimetri de zăpadă radioactivă a căzut peste nenorocoşii
marşalezi din Rongelap. Americanii s-au simţit şi i-au relocat la 500 km mai
spre sud, pe o insulă numită Kili. Nu a murit nimeni din cei 600 de bikinezi
mutaţi.
După 12 ani de
bombardamente nucleare, după detonarea celor 55 de bombe care reprezentau în
putere convenţională peste 15% din toate armele nucleare detonate vreodată pe
acest pământ, americanii au plecat acasă. Iar bikinezilor li s-a făcut dor de
insula lor.
Atât de tare au
insistat bikinezii că vor să locuiască din nou pe insula lor – repet, lovită de
echivalentul atomic a 4775 de bombe Hiroşima - încât americanii nu au avut de
ales şi au fost nevoiţi să le cureţe insula. Între 1968 şi 1972, în fostul cel
mai radiat loc de pe pământ,
foştilor locatari li s-au replantat cocotierii şi li s-au reclădit casele. Încet-încet,
bikinezii s-au întors. Cercetătorii au continuat să măsoare radiaţiile şi la un
moment dat au tras un semnal de alarmă: locul nu era prea bine curăţat. Datele
alarmante se adună şi americanii se văd nevoiţi să-i strângă pe bikinezi din
nou şi să-i mute, în 1978, pentru a treia oară în viaţa lor, înapoi pe
minuscula insulă Kili (1 km2 faţă de cei 591 km2 cât avea
atolul Bikini).
În 1982 se
produce inevitabilul: un copil de numai 11 ani moare de cancer. El se născuse
în Bikini în 1971 şi moartea sa prematură este pusă pe seama radiaţiilor. Încep
procesele. În ziua de astăzi, în ziarele locale apar încă ştiri despre bătrâni
care se târasc prin tribunale. Adică de batrâni care au văzut exploziile, au
supravieţuit, sţau mutat înapoi acasă, s-au mutat înapoi în insula provizorie
şi care, deşi iradiaţi, încă îşi caută dreptatea prin tribunale.
Să ne ridicăm
puţin deasupra problemei şi să adunăm. După 4775 de bombe hiroşimice, militarii
curăţă zona şi îi cheamă pe foştii locuitori să trăiască acolo, ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat. Pare dement, pare că cei din Hiroşima ar fi putut încasa
încă 4774 bombe în centru, apoi să aştepte putin, apoi să îşi construiască
mall-uri în epicentru. Din toţi marşalezii strămutaţi, doar unul a murit, iar
alte câteva femei au avortat sau au născut prunci morţi. Supravieţuitorii însă,
bătrâni iradiaţi temeinic în tinereţe, îşi susţin şi astăzi cauza prin
tribunale.
Să integrăm
totul:
- Marshall Islands: 55 explozii
termonucleare însumând 6125 de bombe tip Hiroşima iradiază o insulă.
Aceasta este curaţată, este re-locuită şi după câţiva ani rezultă un mort
şi câteva avorturi la câteva sute de locuitori.
- Las Vegas: peste 50 de explozii
atomice de suprafaţă, însumând puterea a aproximativ 150 de bombe
hiroşimice, au loc la 100 km nord de Las Vegas. Nu se cunosc probleme notabile legate de iradieri.
- Hiroşima: detonarea unei bombe
atomice echivalentă cu 15 000 de tone de TNT ucide pe loc 90 000 locuitori
si ulterior 76 000 datorită iradierii si arsurilor. După decesul acestora se
constată revenirea la o rată normală a mortalităţii. Astăzi toată zona atomic distrusă este
locuită de oameni normali dpdv medical.
Întrebare:
S-a întâmplat
cumva ceva notabil la Fukushima?